Atunci când cerul s-a umplut de flacari pentru prima oara, când norii pareau ciorchini de struguri vinetii iar marea un infinit vitraliu spart în o mie de bucati, atunci când primele umbre si-au frânt siluetele lor fragile de stânci colturoase si în vremea aceea înca netocite de suflul aspru al vântului, atunci când primele picaturi de ploaie rece au izbit pamântul crapat, atunci, odata cu prima adiere s-a nascut giuvaerul acelor spirite rebele care salasluiesc în noi. Din suflul pamântului, din pulberea stelelor si din atingerea fierbinte a soarelui s-a plasmuit ceea ce noi numim cu atâta usurinta si de multe ori indiferenta, muzica.
Conteaza însa foarte mult legatura indirecta care se creeaza între compozitor si cel care îi asculta muzica. Frumusetea unui cântec renascentist de dragoste (Baci soavi e cari – C. Gesualdo) poate fi cu greu strapunsa în esenta daca o persoana nu a simtit niciodata acele sageti argintate care ne strapung cu atât de putina mila.
„Muzica trebuie sa fie scânteia ce aprinde focul în spiritul omenesc“ spunea Beethoven. Într-adevar, muzica trebuie sa trezeasca în fiinta umana sentimente care poate, altfel, ar ramâne acoperite de cenusa timpului si ar disparea atunci când sunt necesare mai mult, atunci când spiritul rataceste pe carari pustii si înzapezite.
Înca din cele mai vechi timpuri oamenii au simtit nevoia sa se exprime si totodata sa se si descarce prin muzica. Începând din vremuri medievale, apoi urmând o rabufnire de arta în perioada Renascentista, aceasta manifestare a spiritului s-a dezvoltat în permanenta. Preclasicismul a fost, fara îndoiala, marcat atât de geniul creator al acestui om, cât si de rabdarea si gândirea sa profunda. Din pacate, destinul în timpul vietii l-a condamnat la o existenta cât se poate de grea pentru ca apoi sa îi ofere, dupa moarte, un loc între stele, altfel spus, nemurirea. Johann Sebastian Bach (1685-1750) a fost cel care a dat nastere la armonie. În toate lucrarile sale se observa uimitoarea usurinta prin care aluneca dintr-o tonalitate în alta dând o unica impresie a unor sunete înlantuite cât se poate de firesc (Preludiul nr.1 – Clavecinul bine temperat). O expresivitate aparte o au totusi miscarile în Adagio. Creeaza o pendulare între concret si ireal, chiar între viata si moarte. Acea îmbinare de pian (clavecin) si coarde este atât de linistitoare încât la un moment dat devine stranie. În nici o clipa nu-si pierde însa frumusetea. Mai mult, referindu-ne strict la lucrarile pentru orga, putem spune ca sunt adevarate rugaciuni înaltate Dumnezeirii. Câteva sunete înduiosator de cristaline însotite de grave note patrunzatoare reusesc sa smulga din corpurile noastre obosite sufletele si sa le duca undeva unde nu mai exista urât si rau, însa va exista întotdeauna durere.
Daca nu ar fi existat Felix Mendelssohn Bartholdy, care la mai bine de o suta de ani de la moartea lui Bach i-a descoperit partiturile, probabil ca acestea acum nu ar fi fost altceva decât cenusa împrastiata de vânt. Muzica sa este privita ca punctul cel mai înalt al perioadei preclasice. Bach a fost într-adevar un compozitor de o nemasurabila valoare nu numai datorita studiilor pe care le-a lasat drept mostenire posteritatii, ci si prin faptul ca a înteles de ce are nevoie spiritul uman. Am putea spune ca a adus pe pamânt o frântura de cer.
O alta personalitate care a marcat anii Preclasicismului a fost Antonio Vivaldi (1678-1741). El a cultivat muzica aranjata în Concerti Grossi, forma muzicala inventata de compozitorul si violonistul Arcangelo Corelli (1653-1713) Principala caracteristica a acestor concerte era structura si distribuirea instrumentelor : un grup mai restrâns numit Concertino si unul mai mare Concerto Grosso. Acestea doua cânta împreuna si în unele fragmente realizeaza un dialog melodic.
Unul dintre cei mai înzestrati compozitori a scris în jur de 350 concerte solo, care au inclus toate instrumentele existente la acea vreme, 61 de sonate solo dintre care 40 sunt scrise pentru vioara. Stilul sau este extrem de clar si usor de recunoscut. Johann Sebastian Bach a fost un mare admirator al lui Vivaldi. A constituit si o sursa de inspiratie pentru propriile-i concerte. Dar în ciuda faimei pe care a avut-o în timpul vietii si a respectului de care se bucura din partea unor maestri asemenea lui Bach, Vivaldi a fost mult timp uitat.
Georg Friedrich Haendel (1685-1759) este considerat un compozitor extrem de reprezentativ pentru perioada Preclasicismului. Creatia sa contine numeroase Concerti Grossi, oratorii si opere care, cu toate ca la acea perioada au fost considerate rigide datorta fragmentarii clare a recitativelor fata de arii, a structurii acestora da capo (A-B-A) sau a regulii conform careia fiecare cântaret trebuia sa paraseasca scena dupa ce si-a terminat aria, au conturat ceea ce urma sa însemne opera Verismului. Printre numeroasele sale creatii putem aminti : Samson, Semele, Hercules (1745), Giulio Cesare, Rinaldo, Alcina, Xerxes etc.
Epoca Preclasica a deschis orizontul pentru ceilalti compozitori care urmau sa se inspire din marii maestri si totodata sa se ghideze dupa regulile formulate de acestia. Valoarea compozitorilor acestui curent va ramâne inestimabila atât prin originalitate cât si prin cartile de teorie pe care le-au lasat printre notele partiturilor lor.
Sursa: scritube.com